Despre pictorul Mihail Gavril

 

Pe la 12 ani, când toti copiii merg în clasa a V-a cu un dram de grija pentru necunoscutul vietii de dincolo de doamna învatatoare, Mihail Gavril pleca din scoala copilariei fericite, de lânga Falticeni, si mergea la Suceava, mândra capitala de judet si a Moldovei istorice, mai ales a lui Stefan cel Mare. Si nu mergea oriunde, ci la o scoala de arte plastice. Astfel începe drumul în viata artistica a lui Mihail Gavril, cel nascut la 9 noiembrie 1961, a doua zi dupa hramul celor doi sfinti pe care îi poarta în nume. De multe ori ne întrebam cum ajunge cineva dintr-un mediu strain sau cel putin îndepartat de creatia plastica sa îsi dedice întreaga viata acestei ocupatii minunate. Si nu oricum, ci la modul absolut, pentru ca optiunea pentru cariera artistica este asemenea intrarii în cinul monahal, o dedicatie totala, pentru întreaga viata, care nu lasa loc si la alte preocupari dominante, mai pamântesti. Pentru un artist bucovinean, comparatia capata si o încarcatura de legamânt sau, mai mult, de promisiune.Cautând în pilde si amintiri, cu siguranta vom gasi în destine si multa predispozitie, rareori constientizata în vorbe, iar partea ei vizibila, mai galagioasa, mai cunoscuta, este întâmplarea.Aceiasi îngerasi ghidusi, Talentul si Destinul, l-au împins si pe copilul Mihail Gavril în lumina minunata a artelor plastice. Legenda amintirilor spune ca seful de serviciu al tatalui, un foarte bun mester tâmplar, s-a întrebat cine deseneaza hârtia în care sotia îi mai învelea câte ceva de-ale gurii. Desigur, este vorba de Gavril Mihail, dintr-a IV-a, caruia învatatoarea îi „organiza” adevarate expuneri ambulante cu desenele sale pe care le dadea exemplu colegilor de scoala. E treaba serioasa cu talentul copilului, aveau sa-si spuna cu totii, si pasul urmator a fost cel la scoala din Suceava. Începe astfel un drum ca romanul unei vieti la care se scriu de zor paginile frumoase.Începuta devreme, scoala a devenit o permanenta în viata pictorului Gavril, ca o pedagoaga de moda veche care sta cu ochii pe copilul sturlubatic ce face de toate, cu o exuberanta zvapaiata. Se pregateste sa mearga la liceu, la Botosaniul mai apropiat de casa, având deja patru, daca nu cinci ani de scoala de arta, limba rusa stie de ce. Destinul, însa, îl vrea la Iasi si pune regimul sa închida liceul de arta de la Botosani. Si astfel, natural pentru el, uimitor pentru altii, ajunge la liceul de arta, mult mai renumit si mai greu, din Iasi. Când vine vremea sa dea la facultate, are deja pictura în gene, adaugata cu fiecare clipa petrecuta în atelier la vârsta formarii. Numai ca intrarea în nivelul universitar al studiului de arta este puternic tributara practicilor vremii, unde influenta si relatiile de rudenie pun total în umbra talentul, priceperea, valoarea sau alte principii nobile ce nu aveau ce cauta în dictatura proletariatului. Renuntarea nu figureaza, însa, în bagajul moral al tânarului pictor bucovinean care îsi cere dreptul la recunoastere. O primeste, mai valoroasa ca orice premiu, din parte unor adevarati artisti ai vremii, care îl primesc în atelierele lor si, recunoscând stofa, îl sustin, îl ajuta, îl îndruma. A fost nevoie de o revolutie, cea din Decembrie 1989, ca pe portile institutului de arta sa se intre si fara atuuri neprofesionale. Dar nu imediat, chiar în 1990 rectoratul anuleaza mai multe locuri, punând din nou în afara institutiei o serie de artisti importanti din zilele noastre. Reactia societatii normale merge spre înfiinta rea unei noi facultati de arta plastica, o alternativa privata sustinuta de artisti importanti de acum doua decenii, dar si de candidatii mereu refuzati, care puteau proba, fara probleme, abilitati si calitati mult mai serioase decât ale unor absolventi oficiali. Astfel a luat fiinta facultatea „Luceafarul”, al carei absolvent în prima generatie este Mi-hail Gavril. Ramasese, însa, un lucru nerezolvat, o replica de dat, o dovada de facut. În 1992 intra la „Grigorescu”, astfel ca, pâna la urma, are doua diplome universitare în pictura. Dovada prioritara pe care ne-a oferit-o mereu Mihail Gavril este, însa, cea a artei sale. A lucrat în permanenta, perfectionându-se si exprimându-se în acelasi timp.Imediat dupa Marea Schimbare de la sfârsitul lui ‘89, Mihail Gavril pleaca sa caute Balcicul ce înca mai dormita undeva între legenda si realitate. Este una dintre acele calatorii initiatice care l-au dus, întâi la scoala de arta de la Suceava, si apoi aveau sa îi releve misterul locurilor sfinte, din Palestina si de la Muntele Athos, sau secretul înaltarii vestitelor catedrale apusene.Redescoperitor al Balcicului în vremuri de tânara libertate, Mihail Gavril are sansa sa îl vada cel mai apropiat de aerul si pamântul pe care le-au cunoscut creatorii ce l-au facut celebru în cultura si civilizatia româneasca. Dupa trei drumuri si o expozitie, în 1992, cu un succes ce pune jaloane, Mihail Gavril, ca un pelerin neobosit în cautarea cuminte a frumusetii si adevarului, pleaca mai departe, spre Apus sau pâna la Antilestiul unde îsi alcatuieste Cuibul Linistit, vazut cândva la regina Maria a Balcicului inimilor noastre. Astfel, cunoasterea temeinica a tehnicilor artistice îl fac stapânul descoperitor al unei suprafete inedite, glaspapirul cu o granulatie foarte mica, atât de fin încât se poate desena pe el. Micile particule de un gri feros, lipite bine de stratul tehnologic special pentru a musca din metale dure si a transforma suprafetele diforme în oglinzi lucioase, îsi iau cu gentilete din bucatica de pastel, sub apasarea maiastra a mâinii artistului, si primesc cu bucurie o tusa de culoare legata cu apa. Astfel, porneste în pelerinaj prin Europa si îi reinventeaza marile catedrale pe hârtia abraziva, care capata culoare si viata - Strasbourg, Paris, Lourdes, Reims, Viena, Barcelona, Burgos. Pe hârtia industriala cu culoare grea este mult zbor. La început, Mihail a desenat pe ea zbor de vulturi si nori, apoi zvâcniri de flèche , vârfurile ca niste sageti ale catedralelor apusene, încarcate de secole si mistere. O expozitie la Cercul Militar National din Bucurestiul si un calendar de perete, ca o adunare de afise, rotunjesc proiectul catedralelor pe glaspapir transformat în realitate cu inspiratia si maiestria pictorului Gavril din Bucovina. Ivit si intrat în viata în paradisul pictural din nordul Moldovei, cu orizonturi curbate ca o mângâiere, cu acoperisuri din gesturi de brad si culori de pamânt, lemn si cer, Mihail Gavril ne apropie de minunile de piatra care plutesc si pe care vechile carti le numesc catedrale. Trufase cu cei care se îmbata cu maretia pe care o cauta în cele sfinte, catedralele de la Soare Apune s-au deschis ca o floare gingasa în fata pelerinului pictor, nobil suflet de print bucovinean al penelului.Ar fi nedrept sa vedem cariera de pâna acum a lui Mihail Gavril ca o cautare obsedanta a vietii de peste granita. Creatia lui Mihail Gavril este universala, se întelege usor si se asuma cu încântare. Din înaltul catedralelor si din profunzimile spiritului, artistul se aduna la margine de sevalet pentru a reda, cu tehnicile specifice picturii, ca nimeni altul, piatra sculptata, lemnul cioplit, lucraturile din piele, efemerul de acuarela al florii primavaratice de mar si insignifianta macesei de purpura bizantina.
Desi în creatia lui Mihail Gavril se pot delimita o serie de cicluri, de concentrari tematice, acestea nu sunt trepte ale carierei pictorului, ci mai degraba concretizari artistice ale interesului, cautarilor si descoperirilor, ale sedimentarilor de experienta. Artistul nu se izoleaza, nu se retrage în munti pentru a reveni cu un camion plin de picturi absolut noi si nemaivazute, inclusiv în opera sa proprie, ci ajunge la aceste împliniri în urma acumularii de experienta sau a unicitatii momentului, o calatorie, o întâlnire, o primavara cu flori de mar sau o toamna ce presara aur peste pamânt. De altfel, aceste cicluri, sugerate în albumul de fata, nu epuizeaza subiectele asupra carora se apleaca pictorul, ci le vom revedea reluate, fara diferente radicale, si cu un plus de maturitate si siguranta, cu din ce în ce mai mult, dând un puternic caracter unitar creatiei lui Mihail Gavril.
De 35 de ani dedicat artei plastice, nimic din ce apartine acestui domeniu binecuvântat nu îi este strain. A desenat enorm si a pictat mult pe orice fel de suprafete. Modeleaza culoarea în ulei, însufleteste cu fresca, mozaic sau sgrafitto ziduri de tot felul, iar când simte ca tehnicile traditionale i-au ramas mici, inventeaza altele. A pic-tat, printre altele, pe piele si tabla de inox sau aluminiu, si a iesit în relief ori de câte ori vreun obiect banal i-a oferit un gând, o idee, o viziune. Cam devreme pentru a trage concluzii, si în economia acestui album, dar si în viata si opera artistului, sa argumentam global cu constatarea ca Mihail Gavril este un pictor prin definitie, lucrând ca o traire de zi cu zi, într-o perpetua si normala cautare continua, cu simturile pervertite definitiv spre culoare, forma si compozitie. Traieste pentru creatia artistica si, de n-ar fi ferocitatea vremurilor ce îi sunt contemporane cu devenirea, am putea spune ca traieste si din arta. Exprimarea creatorului de arta este permanenta si lipsa ei este vecina cu suferinta. Profanilor care suntem, munca la sevalet ne apare ca o transa, când de fapt este starea de beatitudine a omului daruit de Dumnezeu cu har artistic, eliberarea de imaginile ce se formeaza în el si nu se nasc decât sub tusa penelului. Arta este creatie înainte de toate, are si constructie si irational, si zbor si încatusare, dar talentul-har este esential. De aici încolo se slefuieste cu experienta-munca, inteligenta-abilitate, smerenie-iubire si chiar noroc. Matricea prin care pictorul Mihail Gavril interpreteaza lumea si, mai ales, locurile de profunzime spirituala unde si-a purtat pasii si arta, este una de înalta simtire crestina, cultivata în Bucovina codrilor si a manastirilor, care poate sta cu drepturi egale si încântari deosebite alaturi de marile destinatii spirituale. Mihail Gavril duce în pânzele sale acest cod artistic si ne apropie, printr-o viziune curata, cu limpezime cromatica si maxima deschidere admirativa, sensuri pe care de multe ori nu le vedem sau nu reusim sa le întelegem. Pictura sa nu preia criptari specializate, ci construieste direct si deschis icoana de fiecare clipa din sufletul fiecaruia dintre noi. De altfel, artistul nu monopolizeaza zona laica a discursului religios cotidian, ci îsi duce traiul creator asa cum a învatat în Bucovina-i natala, copil-elev la scoala de pictura, cu iubire de Dumnezeu si pentru cele sfinte.
De fapt, Mihail Gavril nu îsi propune un mesaj strict religios, el este un pelerin, si nu un teolog, este un calator care duce în ranita pensule si pânze, un pictor cucerit de un peisaj aparte. La Ierusalim a vazut Zidul plângerii, pietre si drumuri cristice, la Athos manastirile se adapostesc în peisajul mediteranean, cu clopote în turle si acoperisuri rosii sub soare, la Balcic lumina de calcar i-a patruns în paleta iar pe Riviera elvetiana a cucerit pe toata lumea si premiul Fundatiei Seymour-Obermer, la un redutabil si prestigios Artforum, cel din 2007.
Departe de a fi adeptul si predicatorul unei abordari clasicizante, Mihail Gavril nu se desparte de paleta sa de fresca bucovineana nu poate si nici nu vrea asta. Nu este nimic contradictoriu între aceasta constatare si aspiratia spre modern si originalitate ce trebuie sa-l caracterizeze pe orice creator. Mai mult, aceasta bogatie cromatica si serenitatea potenteaza cautarea artistica, lumineaza unghiul abordarii si sfinteste pânza pictata. Enormul bun simt si buna-cuviinta din bagajul genetic însusi al artistului ne trimit la o continuitate respectuoasa. A patruns minunea postului pe muntele Athos si a zburat zvâcnit cu sageata catedralelor apusene, a desenat pe un colt de hârtie si a primit premii de la cei care s-au lasat cuceriti instantaneu de pictura sa, si toate acestea ca pictor venit din România, un colindator din Bucovina care vesteste frumos lumii despre minunea din noi si din jurul nostru. S-a apropiat cu deschidere si curatenie sufleteasca de minunile lumii, asa cum trebuie sa vedem Bucovina, noi toti, locuitorii planetei. Este mesajul artei unui pictor bucovinean prin definitie si de excelenta, ambasador al smeritului razes de pe Obcine. Acolo, în Bucovina, îsi cladeste Mihail Gavril si portul în care sa odihneasca sau sa veseleasca, în zilele bune sau rele. La Antilesti, sub streasina Falticeniului, într-o casa mare, pe care a trecut-o de la agricultura la cultura, aduna lucrarile proprii sau ale altor artisti, într-o râvna de colectionar ce-i dubleaza pe marii artisti, umple curtea de viziuni din forme de lemn, naturale sau cioplite de mâna inspirata de om, transforma studiul florii de mar în stiinta si arta, stiinta a artei, cerne lumina pe pânza, cum fac cautatorii de comori, îsi domoleste si îsi curata tusa, se primeneste la suflet si la ochi. Si, mai ales, stoarce culoarea din aerul înmiresmat de fân, soarele ca de abecedar, padurea minunata si iarba brumata, din orizontul ce concureaza în armonie corpul feminin, din mierea vorbei moldovenesti, din curatenia spirituala supta de la sânul mamei si copilarita la umbra manastirilor cu acoperisul arcuit ca ramura de brad.Fara clipa de minune existentiala care în copilarie l-a dus la scoala de arta plastica din Suceava, probabil nu am fi vorbit astazi de pictorul Mihail Gavril. El ar fi putut fi un tâmplar iscusit, ca tatal sau, sau un zugrav serios, poate un inginer constructor sau un arhitect, un medic sufletist sau un preot cu chemare. De fapt, asta este menirea lui Mihail Gavril, cea de constructor si de om de suflet. El este un aruncator de punti între oameni, un pontifex, dar nu maximus, ci un colindator care a îmbracat straiele umilintei si duce peste tot în lume, în ranita lui plina de culori, ca pe un baston de maresal, penelul cu care recreeaza lumea si face punti între oameni, dintr-o singura trasatura de curcubeu.
Marius TITA