OCHIUL CARE POVESTESTE

 

Exista lucruri care, indiferent ce ai face, nu pot fi expuse prin povestire. Nu credeam sa existe ceva mai pictural, dar si – in acelas timp – mai putin narabil decat Lumina. In afara cunoasterii mistice, lumina insasi a ramas neanteleasa, ramanand practic de nepovestit. Si totusi, de asta data , lucrarile lui Mihail Gavril izbutesc din plin sa povesteasca : un memorial din Tara Luminii. Expresivitatea deosebita a acestor picturi se datoreaza, in chip paradoxal, tocma I acestui ochi care povesteste. Imuna la naratiunea traditionala , lumina se imblanzeste aici, direct pe panza. Doua sunt memoriile pe care le destainuie acest ochi narativ: intai , un memorial conservat si etalat prin punerea cuvintelor direct pe panza , rememorand elliptic locuri si fapte sacre , iar apoi un memorial al vederii nemijlocite , proaspete, ce recupereaza astazi evanescenta gestului sacru de acum mai bine de doua mii de ani. Discursul scriptural si cel plastic , in fond doua atitudini ale cunoasterii, con-locuiesc spatiul imaginii , un spatiul altadata segregat de prejudecata modernista a puritatii artelor. Aici insa, cuvantul este tesut in imagine , iar imaginea se sublimeaza in pliurile cortinei din foita de aur. Este, oare, posibil sa vezi cu adevarat ceea ce nu a vazut cu ochiul sau decat altcineva? La fel cum despre Rai se spune ca el poate fi gustat , in chip nevazut, inca de aici, din aceasta viata, tot asa si Tara Luminii poate fi pre-gustata de cei care nu au vazut-o vreodata ,prin mijlocirea unei picturi care sensibilizeaza retina la geografia nemateriala a Luminii. Lucrarile lui Mihail Gavril probeaza faptul ca, asa cum cuvantul reprezinta o conservare a memorialului unei revelatii, tot astfel picture poate reprezenta inflorirea acestei revelatii. Mihail Gavril a demonstrate ca Jerusalimul e departe de a-si fi epuizat revelatia Luminii, ba inca trasee noi de expresivitate stau sa se nasca din intalnirea pictorului cu acesta revelatie.

 

IULIAN COSTACHE

 

Cu pictorul Mihail Gavril la Muntele Athos

 

Pentru nascutul în Bucovina si artei dedicatul Mihail Gavril, debarcarea pe Sfântul Munte Athos a fost de un firesc fara de care nu se mai putea. S-a pregatit pentru asta prin tot ceea ce a facut pâna atunci, colindul de Craciun si floarea de mar de Pasti la Antilesti, sfatul parintesc si firescul împartasirii, curatenia gîndului si a credintei. Poarta în nume pe arhanghelii Mihail, preaîncuviintatul mai-marele peste cetele puterilor celor fara de trup, si Gavril, prea frumosul si prea veselitorul, iar matricea prin care interpreteaza lumea este una de înalta simtire crestina. Duce în pânzele sale acest cod artistic si ne apropie, printr-o viziune curata, cu limpezime cromatica si maxima deschidere admirativa, sensuri pe care de multe ori nu le vedem sau nu reusim sa le întelegem. Pictura sa, însa, nu preia criptari specializate, ci construieste direct si deschis icoana de fiecare clipa din sufletul fiecaruia dintre noi, fara a monopoliza zona laica a discursului religios cotidian. Drumurile sale de pelerin prin cele ale lumii, profane sau smerite, l-au dus pe tarmul de argint de la Balcic, în fata catedralelor vest-europene, pe caldarâmul Ierusalimului si în evlavia sihastrita a Athosului. Simtirile sale ni le-a spus de fiecare data în limbajul sau prin excelenta, cel caruia i s-a dedicat prin fibra si destin, pictura si expunerea ei. Expozitia dedicata Athosului, în totalitate si la superlativ, de pictorul Mihail Gavril este o premiera, dar nu avem loc de trufie si mândrie, în acest subiect si aceste zile când ne gândim la absolut din alta perspectiva. Si astfel, compozitia cu imagini de la Athos, pe care unii nu le-am vazut, altele nu le vor vedea niciodata si multi dintre noi nu pot sa le vada, devine un dar de Pasti pentru noi toti, un loc în care, cu netarmurita-i si bucovineana sa bunatate, ne invita Mihail Gavril sa ne umplem sufletul de smerenie, bucurie si recunostinta pentru Mântuirea renascuta.

 

Marius Tita

 

Pictorul Mihail Gavril si lumina locului

 

Cu penelul, Mihail Gavril scormoneste în culorile locului, le amesteca cu lumina drumului si da contur gândurilor, sentimentelor, revelatiilor. Incapabil de trufie de explorator sau mândrie de descoperitor, pictorul este un calator smerit, un pelerin al orizonturilor de spiritualitate. Apropierea le este directa iar peisajele sale devin portrete de prieteni si marturisitori, de sfinti si sfincsi, de aur si smirna. S-a nascut în Bucovina dulce la privit si la iubit, a fost primul pictor care s-a dus, dupa 1989, la Balcic, în cautarea urmelor artistilor si a iubitei lor Regine, în Vest a cautat catedrale mândre, în Est a pictat cu pamânt sfintit de gândul la Mântuitor, de la Athos a adus prima expozitie româneasca de pictura despre muntele de rugaciune. Acum vine la Sinaia regala sa vorbeasca despre frumusetea lumii, în cele mai sincere culori mestesugite, cu o tihna de brad ce strecoara aurul luminii si-l seamana în lucrari de arta. Mihail Gavril este pictor prin definitia cea mai elocventa si prin destinul cel mai hotarât. Sunt multe zilele si timpul din care aduna mestesug de creatie artistica si cauta locuri de lumina si culoare. A cunoscut aprecierea, de câta mai suntem capabili în vremurile astea rele, a vazut frumosul, sublimul, profundul, smeritul, seamanul si neasemuitul. O opera ca o spovedanie s-a construit din stradania lui iar prestigioasele simeze de la Sinaia îi sunt minunatele copertele în care o admiram, luminati de renasterea sperantei în mântuire.

Marius Tita

 

SIMEZE / Mihail Gavril si traista lui ecumenica

 

Articol preluat din: Ziarul Financiar - Link

 

Ce bucurie, ce noroc si ce multumire pe cel numit de doua ori cu aproape acelasi nume! Bunaoara, Mihail si Gavril. Sunt nelipsiti unul de langa celalalt. Amandoi au cam aceeasi treaba: conduc cetele de ingeri si le arata oamenilor calea spre Rai. Iar, cand, prin nu se stie ce complot combinativ, un crestin se numeste, pe langa Mihai, si Gavril, ei bine, atunci e semn ca harul s-a pogorat asupra lui. Cu toate cele ce vor veni. Fara indoiala, e ceea ce gandeste, dar, din modestie, nu face caz, pictorul Mihai Gavril. Recenta sa expozitie de la JCC (Centrul Comunitar Evreiesc), „La pas prin Israel"*, nu doar ca vine la scurt timp dupa o alta, de la Galeria GalateCa (unde subiectul a fost tot o calatorie, la Muntele Athos!), dar interesant este ca ea continua dezbaterea unei teme grave, prin adancirea unui cod. Acela al sacrului spre care tanjim o viata. Si atunci, cum Dumnezeu sa nu aiba numele lui legaturi tainice cu initierea? Cele doua expeditii spirituale (la Muntele Athos si in Israel) sunt cele mai faste prilejuri prin care Mihail Gavril, invesmantat in straiele artei, ne initiaza in testarea smereniei si cultivarea fiorului de buna credinta (fiindca, asa cum se stie, o credinta buna este calea sigura spre mantuire!). Cat despre devenire, la Bursa experientei e cat se poate de evident ca ele valoreaza mai mult decat o biblioteca citita. Chiar si pe nerasuflate. Invatat inca de mic, acolo, in Falticeniul natal, sa se uite bine la cer si sa cinsteasca, atunci cand se afla intr-un lacas sfant, mai intai clopotul (fiindca reverberatiile lui ne ating si pe noi, si pe El!), Mihail Gavril nu poarta cu sine, in calatoriile sale, semnul misterios al vreunui anume cin. Nu! El este, de fapt, doar un artist-pelerin care se preumbla prin lume. Nu degeaba, ci cu folos. Caci in straita sa (pe care o poarta in toate ocaziile frumoase!) aduna pensule, culori, hartie, creioane si alte utilitati si zaharicale, cu care stie sa seduca peisajul. Sa-l ademeneasca. Sa-l faca sa vina la el. Sa-l imblanzeasca, sa-l domoleasca, dupa care, sa-l impacheteze si sa ni-l aduca noua. In chip de emblema sacra. Chiar titlurile lucrarilor, ele insele, tradeaza aceasta paradigma subconstienta a circulatiei, a miscarii. „Popas pe Drumul Crucii", „Rugaciune la Zidul Plangerii" sau „Jurnal de calatorie" reprezinta cotatii ale unui dinamism ce nu mai trebuie marturisit. Astfel, artistul ne prinde in mrejele geografiei spiritului sau, ale carei repere, cu generozitate, ni le induce apoi si noua. Asa cum de la Muntele Athos s-a ostenit si ne-a carat cu spinarea ochiului, spre adanca noastra bucurie sufleteasca, manastirea Pantocrator, Capela Atonita, Marea Lavra, Stavronikita, Prodromu, Grigoriou sau Vatopedu, tot astfel Tara Sfanta se recompune sub penelul sau, se aduna miraculos, asa incat, de pilda, Ierusalimul, cu Zidul Plangerii, cu Sfantul Mormant, cu maslinii din Gradina Ghetsimani sau cu Drumul Crucii, devine o alveola ce se acomodeaza perfect cu celelalte toposuri ale imaginarului sacramental propriu fiecaruia. Si din care, in fata atacului strambatatii (din pacate, tot mai salbatic in ultima vreme!), ne nutrim cu totii intru speranta indreptarii. Pe langa acest „penchant" spre randuiala eului, mai are ceva Mihai Gavril. O obsesie. Frumoasa si adanca. Lumina. Ce decurge tot din ingrijire. Este pur si simplu inflamat de lumina. I s-a obrintit ochiul de atata lumina. De aceea, ea apare in lucrari nu doar la modul explicit, in titluri („Lumina la Sfantul Mormant" sau „Lumina"), ci este folosita si ca material de constructie. In consonanta cu oferta subiectului. O lumina lichida, curgand, in „La Zidul Plangerii". O lumina de miere, in „Popas pe Drumul Crucii". O lumina de magneziu, edenica, in „Gradina Ghetsimani". O lumina de un straniu princiar, in „Sfantul Mormant". O lumina impopistrata si secventiala, in „Prin Bazar". Sub aspect tehnic, pictura lui Mihai Gavril are orice, numai repros nu. Nu i se poate imputa nimic. Ea este, indraznim sa spunem, instructiva (multe din lucrari sunt insotite de text explicativ-argumentativ!), revelatoare si autentica. De la acuarela fulguranta („Zidul Plangerii" ori „Gradina Ghetsimani") sau foarte elaborata („Capela Ingerilor" ori „Maslini"), la tehnica mixta („Iordan", „Fantana", „Sfantul Mormant" ori „Popas pe Drumul Crucii"), pastel („Biserica Greaca", „Nazaret", „Ruga la Zid") si ulei pe panza („La Zidul Plangerii"), toate lucrarile vadesc, pe langa o sesizabila vibratie celestina, si o mana sigura, insotita de o tusa precisa si de un spirit al compozitiei uimitor. Ce nu mai pare atat de uimitor atunci cand aflam ca Mihail Gavril zugraveste din frageda pruncie si ca, practic, de aproape patru decenii, el sta la cheremul realului, asa cum se cade in breasla: cu penelul in mana. Altminteri, in traista lui fermecata, cu care peregrineaza prin lume, se gasesc de toate: clopote de manastire, pasarile cerului (si cele rele, si cele bune!), meremetiseli rustice, ingeri captivi, catedrale europene, dealuri din Bucovina, tresariri din Balcic, fructe la uscat, coline la Antilesti si livezi de meri. Pe toate le poarta de colo-colo si, la rastimpuri, daruieste cate ceva celor care se vor mai curati. Adica, mai aproape de orice dumnezeu.

 

Sebastian Amza - Ziarul Financiar

15 iulie 2009

 

Sacru si profan

Victoria Anghelescu

www.adevarul.ro - 22 aprilie 2009

 

Expozitia „Pelerin la Muntele Athos” este deschisa la Galeria Galateca. Pictorul Mihai Gavril, autorul lucrarilor, s-a facut cunoscut, prin expozitiile sale, nu numai în România, dar si în Elvetia, Belgia, Barcelona, New York, Viena si Suedia.

 

Expozitia „Pelerin la Muntele Athos” este deschisa la Galeria Galateca. Pictorul Mihai Gavril, autorul lucrarilor, s-a facut cunoscut, prin expozitiile sale, nu numai în România, dar si în Elvetia, Belgia, Barcelona, New York, Viena si Suedia.

„Turla”, vazuta din interior, devine ochi si centru al lumii

Deschisa în Saptamâna Patimilor, expozitia de la Galateca este unul dintre putinele exemple de arta autentic religioasa. Autenticitatea vine din sinceritatea artistului, din dialogul lui cu o zona de exclusiva si exclusivista traditie ortodoxa, cum este Athosul.

Elementele iconografiei religioase conteaza mai putin în picturile sale. Athosul este, desigur, un tinut al bisericilor si al mânastirilor. Mihai Gavril îl suprinde însa si în frumusetea lui calma, la întâlnirea dintre tarmul stâncos si întinderea marii.

Ciclul „De-a lungul muntelui” si lucrarea „Liniste” au o dimensiune metafizica, data de spectacolul vastitatii lumii, în primul rând, chiar daca, undeva, în marginea tabloului, strivita aproape de masivul stâncos, deslusesti o biserica.

 

Iconologie si repere istorice

 

Iconografia sacra cunoaste si ea o interpretare, dorita sau nu, pe care ochiul artistului o opereaza în spatiul înconjurator. Imaginea circulara a turlei la interiorul bisericii devine ochi, siluetele hieratice prezente ici si colo au o dubla încarcatura, citatul artistic si cultural ocupând un loc important.

Dispuse dupa o scenografie expozitionala inspirata, imaginile religioase devin semn filosofic. Dipticul, tripticul, rombul compun lumi complexe în a caror alcatuire misterul este însotit, fara gres, de inteligenta. Aurul decoratiei se transforma în sursa de lumina, lumina exuberanta, irizata, descompunând imaginea de pe perete, construind o alta lume, pe cale sa se structureze.

Uneori, repere istorice traverseaza discursul expozitiei. Pisania lui Stefan cel Mare îsi gaseste locul, transfigurata si ea plastic, în compozitia „Vatopedu, Athos”. Se desprinde de pe simeza o lume complexa, în care „Hrisoave vechi”, stihare numite „Ascultare”, interioare intitulate „Psalmi” stabilesc repere spirituale fara ostentatie.

 

Lumina construieste realitatea

 

Toata aceasta contructie ideatica este servita de o remarcabila stapânire a mestesugului. Gama cromatica, predominant calda, surdinizata uneori de griuri, cu zone contrapunctice de albastruri intense sau de un verde rece, dau tonul expozitiei.

Tusele nervoase, împastate alterneaza cu transparente prin care surprindem textura suportului, într-o miscare continua de apropiere si departare de obiect.

Puse, de multe ori, în fulgurari, galbenul si portocaliul transforma lumina în materie constructiva. O lume, în care suportul material se estompeaza, cuprinde siluete de calugari, transformate în accente compozitionale. Artistul foloseste si litera, mai putin ca sursa de informatie, mai curând, ca simbol al Cartii.

Câteva piese din expozitie, cum ar fi „Insula Sperantei”, dar si „muntele Athos” sau peisajul intitulat „Troita la mare” amintesc despre formatia de monumentalist a artistului, prin gândirea în suprafete largi, prin capacitatea de-a retine ochiul si de a-si comunica sensul plastic si atunci când distanta îl împiedica sa desluseasca detaliile.

Între 1981 si 2009, Mihai Gavril a avut peste 20 de expozitii personale si a participat la un numar mult mai mare de expozitii colective, în tara si în strainatate.

Sa adaugam si lucrarile de arta monumentala (fresca, sgrafitto, mozaic) de la Suceava, Târgoviste, Tulcea, Antilesti si din Liege (Belgia). O activitate continua, marturisind un artist harnic si aflat mereu în cautarea propriei desavârsiri.

Victoria Anghelescu

www.adevarul.ro - 24 aprilie 2009

 

SIMEZE / Mihail Gavril si traista lui ecumenica

Sebastian Amza

Ziarul Financiar - 15 iulie 2009

Ce bucurie, ce noroc si ce multumire pe cel numit de doua ori cu aproape acelasi nume! Bunaoara, Mihail si Gavril. Sunt nelipsiti unul de langa celalalt. Amandoi au cam aceeasi treaba: conduc cetele de ingeri si le arata oamenilor calea spre Rai. Iar, cand, prin nu se stie ce complot combinativ, un crestin se numeste, pe langa Mihai, si Gavril, ei bine, atunci e semn ca harul s-a pogorat asupra lui. Cu toate cele ce vor veni. Fara indoiala, e ceea ce gandeste, dar, din modestie, nu face caz, pictorul Mihai Gavril. Recenta sa expozitie de la JCC (Centrul Comunitar Evreiesc), „La pas prin Israel"*, nu doar ca vine la scurt timp dupa o alta, de la Galeria GalateCa (unde subiectul a fost tot o calatorie, la Muntele Athos!), dar interesant este ca ea continua dezbaterea unei teme grave, prin adancirea unui cod. Acela al sacrului spre care tanjim o viata. Si atunci, cum Dumnezeu sa nu aiba numele lui legaturi tainice cu initierea? Cele doua expeditii spirituale (la Muntele Athos si in Israel) sunt cele mai faste prilejuri prin care Mihail Gavril, invesmantat in straiele artei, ne initiaza in testarea smereniei si cultivarea fiorului de buna credinta (fiindca, asa cum se stie, o credinta buna este calea sigura spre mantuire!). Cat despre devenire, la Bursa experientei e cat se poate de evident ca ele valoreaza mai mult decat o biblioteca citita. Chiar si pe nerasuflate. Invatat inca de mic, acolo, in Falticeniul natal, sa se uite bine la cer si sa cinsteasca, atunci cand se afla intr-un lacas sfant, mai intai clopotul (fiindca reverberatiile lui ne ating si pe noi, si pe El!), Mihail Gavril nu poarta cu sine, in calatoriile sale, semnul misterios al vreunui anume cin. Nu! El este, de fapt, doar un artist-pelerin care se preumbla prin lume. Nu degeaba, ci cu folos. Caci in straita sa (pe care o poarta in toate ocaziile frumoase!) aduna pensule, culori, hartie, creioane si alte utilitati si zaharicale, cu care stie sa seduca peisajul. Sa-l ademeneasca. Sa-l faca sa vina la el. Sa-l imblanzeasca, sa-l domoleasca, dupa care, sa-l impacheteze si sa ni-l aduca noua. In chip de emblema sacra. Chiar titlurile lucrarilor, ele insele, tradeaza aceasta paradigma subconstienta a circulatiei, a miscarii. „Popas pe Drumul Crucii", „Rugaciune la Zidul Plangerii" sau „Jurnal de calatorie" reprezinta cotatii ale unui dinamism ce nu mai trebuie marturisit. Astfel, artistul ne prinde in mrejele geografiei spiritului sau, ale carei repere, cu generozitate, ni le induce apoi si noua. Asa cum de la Muntele Athos s-a ostenit si ne-a carat cu spinarea ochiului, spre adanca noastra bucurie sufleteasca, manastirea Pantocrator, Capela Atonita, Marea Lavra, Stavronikita, Prodromu, Grigoriou sau Vatopedu, tot astfel Tara Sfanta se recompune sub penelul sau, se aduna miraculos, asa incat, de pilda, Ierusalimul, cu Zidul Plangerii, cu Sfantul Mormant, cu maslinii din Gradina Ghetsimani sau cu Drumul Crucii, devine o alveola ce se acomodeaza perfect cu celelalte toposuri ale imaginarului sacramental propriu fiecaruia. Si din care, in fata atacului strambatatii (din pacate, tot mai salbatic in ultima vreme!), ne nutrim cu totii intru speranta indreptarii. Pe langa acest „penchant" spre randuiala eului, mai are ceva Mihai Gavril. O obsesie. Frumoasa si adanca. Lumina. Ce decurge tot din ingrijire. Este pur si simplu inflamat de lumina. I s-a obrintit ochiul de atata lumina. De aceea, ea apare in lucrari nu doar la modul explicit, in titluri („Lumina la Sfantul Mormant" sau „Lumina"), ci este folosita si ca material de constructie. In consonanta cu oferta subiectului. O lumina lichida, curgand, in „La Zidul Plangerii". O lumina de miere, in „Popas pe Drumul Crucii". O lumina de magneziu, edenica, in „Gradina Ghetsimani". O lumina de un straniu princiar, in „Sfantul Mormant". O lumina impopistrata si secventiala, in „Prin Bazar". Sub aspect tehnic, pictura lui Mihai Gavril are orice, numai repros nu. Nu i se poate imputa nimic. Ea este, indraznim sa spunem, instructiva (multe din lucrari sunt insotite de text explicativ-argumentativ!), revelatoare si autentica. De la acuarela fulguranta („Zidul Plangerii" ori „Gradina Ghetsimani") sau foarte elaborata („Capela Ingerilor" ori „Maslini"), la tehnica mixta („Iordan", „Fantana", „Sfantul Mormant" ori „Popas pe Drumul Crucii"), pastel („Biserica Greaca", „Nazaret", „Ruga la Zid") si ulei pe panza („La Zidul Plangerii"), toate lucrarile vadesc, pe langa o sesizabila vibratie celestina, si o mana sigura, insotita de o tusa precisa si de un spirit al compozitiei uimitor. Ce nu mai pare atat de uimitor atunci cand aflam ca Mihail Gavril zugraveste din frageda pruncie si ca, practic, de aproape patru decenii, el sta la cheremul realului, asa cum se cade in breasla: cu penelul in mana. Altminteri, in traista lui fermecata, cu care peregrineaza prin lume, se gasesc de toate: clopote de manastire, pasarile cerului (si cele rele, si cele bune!), meremetiseli rustice, ingeri captivi, catedrale europene, dealuri din Bucovina, tresariri din Balcic, fructe la uscat, coline la Antilesti si livezi de meri. Pe toate le poarta de colo-colo si, la rastimpuri, daruieste cate ceva celor care se vor mai curati. Adica, mai aproape de orice dumnezeu.

 

UN SECOL DE ARTE FRUMOASE IN MOLDOVA

 

Pictorul Mihail Gavril, nascut pictor, si-a confirmat vocatia deopotriva prin studii temeinice la Iasi si Bucuressdar mai ales prin calatoriile initiatice în spatiul românesc, al Balcicului, care a echivalat cu o revelatie, la Athos, unde a revenit deseori spre a descoperi sfintenia si erminiile bizantine, cultura europeana asimilata în direct.Dotat cu o capacitate de receptare în sensibil memorabila, aproape tot ce vede se transforma miraculos în imagine sensibila.

Balcicul, de pilda, are fervoarea îngemanarii dintre munte si mare, spiritul oriental al locului si dimensiunea transcedenta a luminii. Interesat de imagologia bizantina a redescoperit plasticitatea si frumusetea arcadelor, boltilor, zidurilor roase de intemperii ai de timp, glosând cu naturalete pe temele unui arhaic mereu prezent în memoria colectiva. Are verva unui mereu inspirat si dezinvoltura spiritului care poate face din canoane, deloc paradoxal, o expresie a libertatii interioare. Turlele bisericilor si manastirilor, clopotele stravechi, arhitectura monumentala indiferent de dimensiuni, constitue motive de încântare si expresie. Cartile sfinte, altarele, portile trecerii dintre un aici tangibil si un dincolo misterios si transcendent fac din pictura sa un elogiu al dainuirii. Geometria boltilor, monumentalitatea portalurilor tin de arhitecturile vesniciei.Spre a surprinde definitivul lasa impresia ca se grabeste spre a surprinde clipa cea repede trecatoare si anunta atemporalitatea vesnicie. Mihail Gavril îmi pare a fi pictorul total, ucenicul vrajitor al culorilor vietii si credintei...

VALENTIN CIUCA

Normandie- septembrie 2011 Franta 2011

 

frantafrantafranta